RECENZIE: ... Să ucizi o pasăre cântătoare

Titlu: Să ucizi o pasăre cântătoare

Autor: Harper Lee

Editura: Polirom

Număr pagini: 360

Categoria: Literatura clasică

Nu m-am gândit că o carte ”povestită și văzută” prin ochii unei fetițe de 6 ani îmi va atrage atenția și nu doar atât ... Am învățat sau mai bine spus s-a dovedit încă o dată că tot ceea ce este simplu e mult mai frumos și special. Da, simplitatea și originalitatea au transformat această operă într-o mare capodoperă. Și cum aceste câteva cuvinte nu v-au convins încă, haideți să vedem despre ce este vorba mai exact.

1.      Multe întâmplări frumoase, o copilărie fără griji

Revin la ideea anterioară: simplitatea este trăsătura care pune în valoare acest roman. La ce mă refer? La faptul că toate evenimentele sunt redate din perspectiva lui Scout, o fetiță isteață, care are capacitatea de a face distincția între bine și rău, abilitate deprinsă de la tatăl ei.

De asemenea, nu pot trece cu vederea relația dintre tată (Atticus) și copiii săi (Scout și Jem). Părinte nonconformist, Atticus încurajează dezvoltarea independentă a copiilor săi, îi ajută să facă distincția între bine și rău, nu le impune anumite bariere și nici nu le implementează idei fixe sau prejudecăți de ordin social. Astfel, copiii dispun de stabilitate pe plan emoțional, de mai multă încredere în sine și abilitatea de a lua decizii în situații neprevăzute. Toate aceste aspecte le putem observa clar la finalul romanului în momentul în care cei doi copii sunt atacați și reușeșc într-o oarecare măsură să se apere reciproc.

Așadar, în prima parte a romanului sunt descrise întâmplările copilărești prin care trec Scout, Jem (fratele ei mai mare) și Dill (prietenul lor). Până aici toată acțiunea se desfășoară firesc, liniștea domină de parcă nimic nu ar putea tulbura armonia copilașilor și nici pe cea a ținutului Mycomb. Până când ...

2.      Liniștea dispare și se instalează ... haosul

... Atticus, de meserie avocat, este pus în situația de a-l apăra pe Tom Robinson, întâmplare ce va marca destinele întregului ținut. Nu este de ajuns faptul că Tom Robinson este condamnat la 20 de închisoare pentru o faptă pe care nu a comis-o, doar pentru că este un negru. El va plăti cu propria viață greșeala de a încerca să evadeze. A ales să rezolve ”în felul său” acest caz, chiar dacă a primit sprijinul din partea avocatului său.

Nici dorința lui Atticus de a-l susține pe Tom, un om de culoare, nu a trecut neobservată deoarece societatea îl critică constant ajungând ca și copiii să fie atenționați la școală de către ceilalți și numiți ciorlingăi (adică, cei care îi preferă pe oamenii negri).

Mai mult, Atticus este amenințat de către tatăl victimei. Acesta din urmă îi atacă copiii, dorind să-i ucidă. Reușește să-i rănească și să-și provoace propria moarte.

Astfel, prin aceste întâmplări, autoarea reușește să pună și mai mult accentul pe tema centrală a operei, problema rasială în contextul crizei economice de la începutul anului 1930 și incapacitatea justiției de a fi imparțială.

Un ultim aspect asupra căruia doresc să atrag atenția este titlul acestei cărți, pe care scriitoarea nu l-a ales întâmplător. Nu înțeleg de ce mulți cititori zic că nu văd legătura dintre titlu și conținutul cărții. Pot spune doar că ea este destul de evidentă, trebuie doar să privim totul cu mai mult interes. Și uite că răspunsul îl primim chiar de la Atticus: ”Este păcat să ucizi o pasăre cântătoare”, adică,

-          în primul rând, este păcat să omorâm un om nevinovat de dragul unor prejudecăți specifice perioadei în care trăim;

-          în al doilea rând, este un păcat covârșitor să distrugem inocența, puritatea și tot ce avem mai frumos în noi.

Acestea fiind spuse, la final, sper să vă placă și vouă la fel de mult pe cât de mult mi-a plăcut și mie și să vă ajute să înțelegeți cât de important este să fim independenți, să ne formăm proprile idei. Nu cred că o notă ar putea evalua corect adevărata lecție de viață pe care ne-o oferă acest roman.

Cu drag,

Șoarecele de bibliotecă!

Mai multe romane clasice

Mulți dintre voi preferați romanele clasice ... la fel ca mine. Și mă gândesc că deja ați citit anumite opere renumite, așa că nu mi-a fost ușor să aleg câteva cărți pe care să vi le recomand să le citiți. Poate veți avea nevoie de mai mult timp, dar nici chiar atât de mult încât să tot amânați citirea lor.

Vă veți convinge de asta atunci când veți decide să începeți lectura. Sunt niște capodopere care au o temă comună: iubirea neîmplinită. Puteam să nu aleg ceva care să aibă legătură cu iubirea? Nu ea este cea care ne ajută să cunoaștem atât fericirea, cât și suferința? Și acum ...

Gata! Haideți să vedem despre ce este vorba! Să începem cu ...

1.      Nopți albe – F. Dostoievski

Deși este un roman de mici dimensiuni, mai degrabă o nuvelă, are un subiect ”bine conturat”. Mai exact, personajul principal este și naratorul, un tânăr singuratic ce trăiește într-o lume creată de el, dar care se schimbă în întregime atunci când o întâlește pe Nastenka, o fată foarte tânără și frumoasă de care se îndrăgostește iremediabil încă din prima clipă.

Mai mult, reușesc să formeze o strânsă legătură între ei fiind atrași de poveștile de viață ale fiecăruia. Oare relația lor se va consolida sau se va destrăma din momentul în care fata îi mărturisete tânărului că ea iubește pe altcineva? Ce credeți?

2.      Roșu și negru - Stendhal

Un alt roman complex și cu o poveste incredibilă. De această dată în prim plan apare povestea lui Julien Sorel, un tânăr sărac, inteligent și ambițios, care din dorința de a urca pe scara socială recurge la tot felul de situații aflate la limita moralității. Ajunge să cadă în propria capcană deoarece se îndrăgostește nebunește de doamna Renal, soția primarului, și chiar dacă trăiesc o intensă poveste de dragoste, tot el este nemulțumit că nu poate avea totul.

Totuși, dorința lui de a progresa este mult mai mare decât iubirea și prin aceleași căi de seducție ”nesincere” o ademenește și pe domnișoara La Mole. Chiar și așa gândurile lui rămân la cea dintâi. Va avea această poveste un final fericit? De ce Julien trăiește o iubire neîmplinită?

3.      Madame Bovary – G. Flaubert

Deși am citit-o cu mult timp în urmă, aveam vreo 14 – 15 ani pe atunci, nu puteam să nu pun și această carte pe listă. Este atât de interesantă și cred că fiecare dintre noi ar trebui să o citească. Indiferent câte aspecte voi menționa eu aici (pentru că este o scurtă descriere legată de acel element comun pe care îl au cele 3 romane) consider că este oportun să o treceți măcar pe lista de așteptare, chiar dacă veți opta să îi acordați ceva timp mai târziu.

Ce are atât de special această operă sau, mai degrabă, Emma Bovary, protagonista romanului? Tocmai felul ei de a fi, comportamentul, sentimentele și idealurile ei. Deși, este fiica lui moș Rouault, un simplu fermier, Emma visează la ”iubirea perfectă” întâlnită în romanele de dragoste citite pe ascuns la școala de maici. Căutările ei încep cu Charles Bovary, cel care îi va deveni soț, dar la scurt timp se plictisește. Totul continuă la Yonville, unde cei doi decid să se stabilească, având în vedere că Emma s-a îmbolnăvit. Aici, ea îl întâlnește pe Leon cu care are o aventură amoroasă pentru o perioadă de timp și totul se sfârșește când bărbatul decide să plece fără ca măcar să o anunțe. Emma suferă enorm câzând în depresie și nu reușește să-și revină decât atunci când îl cunoaște pe Rodolphe Boulanger, la expoziția de toamnă din Yonville.

Din păcate pentru ea, Rodolphe nu o vede decât ca pe o simplă amantă, pe care după ce o cucerește, interesul îi scade și fără motiv decide să o părăsească. După o altă dezamăgire, totul pare să prindă un alt contur când îl întâlnește din nou pe Leon. Dar, oare, vor reuși, în sfârșit, să fie fericiți? Vă las pe voi să aflați!

Din cele trei romane putem învăța că, de multe ori, iubirea poate creea tot atâtea probleme câtă fericire încape în inima unei persoane. Dar și faptul că deținându-le pe cele două nu mai putem deține o a treia virtute, decât să aspirăm la ea.

Cu drag, 

Șoarecele de bibliotecă!

RECENZIE: Cititorul din peșteră

Titlu: Cititorul din peșteră

Autor: Rui Zink

Editura: Humanitas

Număr pagini: 112

Categoria: Literatura contemporană

Astăzi este tot mai greu să reușim să insuflăm cuiva dragostea pentru lectură dacă nu o descoperă singur, dar nu și imposibil. Mai mult, într-o lume în care tehnologia a avansat foarte mult, citirea unei cărți pe suport de hârtie pare un lucru demodat, învechit. Dar, oare nu în asta constă magia cititului? Nu este mai plăcut să ai posibilitatea să atingi paginile, să le miroși, să le răsfoiești?

”-N-am nici cea mai mică îndoială și, cum știi, doar rareori mă înșel. De citit, practic nu mai citește nimeni, nici măcar oamenii, știu doar de televiziune, de internet, ...”

Astfel, consider că pentru această temă am ales cartea potrivită: ”Cititorul din peșteră”. Nu mă voi axa pe subiectul cărții în sine, cât mai mult pe mesajul puternic pe care autorul dorește să îl transmită. Vă întrebați care este acela? Simplu, îndemnul la lectură! Și nu oricum, ci prin intermediul unui copil și a ”profesorului său”.

Așa că, încă din primele pagini ale romanului facem cunoștință cu un copil debusolat care nu dorește altceva decât ”să fugă” de realitatea dură care nu îi place. Întâmplarea face ca el să ajungă pe vasul unor pirați, unde aude pentru prima dată de Anibalector, vietatea uriașă care citește cărți. Și la scurt timp ajunge să îl cunoască și să petreaca o anumită perioadă de timp în compania lui. Iar această perioadă nu este una oarecare deoarece călătorește prin lumile literaturii citind marile capodopere ale unor poeți sau scriitori consacrați ca:

• Saramago;
• Sonete – Luis de Camoes;
• Poeme – Fernando Pessoa;
• O mie și una de nopți;
• Ar fi bine să schimbăm niște idei pe această temă – Mario de Carvalho;
• Ocolul pământului în 80 de zile – Jules Verne;
• Ocolul zilei în 80 de lumi – Julio Cortazar;
• Cei trei mușchetari – A. Dumas;
• Aventurile lui Tom Sawyer – M. Twain;
• Frații Karamazov, Crimă și pedeapsă – F. Dostoievski;
• În căutarea timpului pierdut – M. Proust;
• Război și pace, Anna Karenina – L. Tolstoi;
• Orlando – V. Woolf.

Totodată, nu lipsesc nici impresiile învățătorului legate de rolul și importanța lecturii în viața unui om:

”Cărți? O expediție maritimă transporta cărți? În fine, o fi vreun capriciu de-al căpitanului – unul dintre acele vicii stânjenitoare care îi cuprind pe adulți”.

”- Cititul înseamnă să faci lucrurile să se întâmple în capul tău.”

”- Poate deoarece cheia lecturii se află chiar în cartea pe care o citim.”

”[…] O carte ne cere să mergem noi la ea. Un ecran cu imagini și tâmpenii, nu. Asta-i diferența dintre a călători și a sta pe loc. Cartea ne obligă să călătorim, televiziunea să rămânem gură-cască.”

”O carte valorează tot atât prin ceea ce spune ca și prin felul cum o spune.”

”Pentru Anibalector, o carte era o întâlnire între două voci: a noastră și a cărții. Și să faci sublinieri într-o carte nu este nimic rău, e aproape ca și cum ai citi dublu; e semn că ai întâlnit un pasaj, o frază, un paragraf, care-ți spune ceva, iar asta, după el, era de neprețuit. E aproape ca și cum ai fi găsit, pe gratis, o a doua carte.”

Și cu atât mai puțin, modul în care trebuie privit și înțeles conținutul cărților citite. Nu este ușor, însă dacă repetăm această activitate zilnic este imposibil să nu pricepem adevăratul mesaj pe care îl conține fiecare carte.

”- [...] Timp și răbdare, două lucruri care, împreună, fac aproape cât inteligența.”

”Un cititor trebuie să se mențină neutru față de cartea pe care o citește, întrebi tu? Eu n-aș fi atât de radical. De ce s-ar cădea ca eu să încetez a fi eu numai pentru că-l aud pe altul cum gândește? Și cum aș putea eu să încetez a fi eu, chiar dacă aș vrea?”

”- Păi, de exemplu, să luăm un roman. Ceea ce face ca romanul să fie bun e o intrigă solidă, personaje credibile, dialoguri bogate, nu-i așa?

-          Dar asta nu servește la nimic, dacă romanul nu are ritm, melodie ...

-          Ca în poezie?

-          Chiar așa. Marea diferență e că poezia se preface că prelucrează mai mult cuvântul, iar romanul se preface că prelucrează mai mult realitatea. Dar rezultatul e același.”

Bun, poate  o să-ți fie mai ușor să înțelegi dacă-ți dau un exemplu. Cititul e ca patinatul, se învață prin practică, îi prinzi gustul tocmai exersând acest gust. Adineauri am spus țesătura textului, dar e o prostie, fiindcă e același lucru. Textul e o țesătură și țesătura e un text. Împletirea unor fire diferite – ritm, sens, cuvinte -, pentru a alcătui un covor de cuvinte, un covor cu un desen care poate să fie mai mult sau mai puțin laborios, încurcat, stimulator, misterios. Adică, ceva care să se citească.”  

”Nu-i mare rău că multe cărți sunt numai pentru distracție. Cele mai proaste sunt acelea care-s doar hamburgeri. Par gustoase, și sunt ușor de consumat, dar asta-i pentru că vin deja pre-mestecate. Să le citești e același lucru cu a te uita la o telenovelă. Sunt distractive, dar se evaporă într-un apogeu al memoriei și, cu cât mănânci mai mult, cu atât rămâi cu o senzație de gol.”

Apoi, nu putem decât să deprindem foloasele de pe urma lecturii:

”Să-mi placă să învăț că o carte e o casă cu multe uși – uneori atâtea câte pagini avea cartea; alteori, tot atâtea câte rânduri avea. Alteori, nici chiar atât.”

”Să învăț că ușile astea au în ele cheia cu ajutorul căreia se poate, sau nu, chiar intra în casă.

-          În cel mai rău caz, cheia e ascunsă sub un preș sau un ghiveci. Dar e acolo, poți fii sigur. Autorul n-a plecat cu ea în buzunar. Chiar dacă nătărăul e convins că așa a făcut, n-a luat-o. Cheia a rămas acolo.

Să învăț că, după unii, lumea încăpea toată într-o simplă literă.

Să învăț să nu-mi fie frică să citesc poezie, chiar din cea din care nu se înțelege nimic...”

         Iar, la final, să ne alegem cu plăcerea de a citi și reciti cu mult drag cât mai multe cărți. Nu strică nici să adăugăm pe lista începută deja și alte titluri întâlnite în conținutul acestui roman. Diversitatea și schimbarea nu sunt elemente ce trebuie evitate, dimpotrivă, ele pot fi privite ca pe o adevărată provocare.

De altfel, ceea ce mai pot să vă spun este faptul că am ajuns să ador această carte. Deja am citit-o de două ori, dar ceva îmi spune că nu mă voi opri aici. Mai ales că, este un roman de mici dimensiuni, ușor de citit și foarte interesant.

Deci, nu pot decât să-i ofer 10/10 steluțe pentru că dacă aș putea i-aș da mult mai mult de atât. Și nu cred că nu v-ați dat seama că o recomand cu toată încrederea tuturor iubitorilor de cărți, dar în special, celor care încă nu au descoperit cât este de benefic și de important să citim fiecare dintre noi.

Cu drag, 

Șoarecele de bibliotecă!

Recenzie „Fericirea îmi scapă printre degete” de Agnès Martin-Lugand

Titlu: Fericirea îmi scapă printre degete

Autor: Agnès Martin-Lugand

Editura: TREI

Număr de pagini: 238

Când te apuci de citit o carte apare acel entuziasm nebun la început, pentru că nu știi la ce te aștepți. Nu știi exact despre ce este cartea, despre ce poveste îmbracă autorul scheletul unei idei... Nu știi mare lucru, dar ești bucuros că tu o citești.

Așa mi s-a întâmplat cu Fericirea îmi scapă printre degete. Cartea spune povestea dramatică a lui Iris, o femeie de 30 de ani, care descoperă un secret ascuns de părinții săi de când ea era foarte tânără: fusese acceptată la școala de croitorie la care aplicase, iar părinții nu au lăsat-o să meargă, ascunzându-i răspunsul. După atâta timp, talentul și ambiția nu o părăsesc, astfel că își ia inima în dinți și îi face o surpriză soțului său: își dă demisia de la actualul loc de muncă pentru a se înscrie la cursurile de croitorie.
Decizia aceasta îi schimbă radical viața, iar Iris se mută în alt oraș pentru a studia ceea ce-i place.

Povestea are o acțiune care decurge lejer, încărcată de întorsături neașteptate de situație, intrigi palpitante și personaje cu niște caractere tare interesante.

O cunoaștem pe parcurs pe Marthe, maestra și îndrumătoarea lui Iris. Este foarte surprinzătoare tipologia aleasă pentru acest personaj, care nu se limitează la o singură categorie. M-a frapat evoluția personajelor pe tot parcursul cărții, active, distruse, reconstruite... Agnès are un mod fantastic de a le creiona și asta mi-a plăcut la nebunie.

Pe lângă personaje, combinația dintre ideea generală a romanului (destinul lui Iris) și alte planuri secundare, creează o încâlceală de mai multe genuri: thriller, dragoste, psihologic. Pe parcurs, Fericirea îmi scapă printre degete dobândește o tentă violentă și macabră.

Ceea ce m-a nedumerit încă de la început a fost ceva legat de Iris: de ce a ales autoarea vârsta de 30 de ani pentru ea? Se presupune că la această perioadă, o femeie nu mai are nevoie de îndrumarea strictă a altcuiva și este capabilă să aleagă singură pentru sine. În carte, Iris se comportă ca o femeie de 20-25 de ani. Nicidecum ca una de 30, ceea ce mi s-a părut dubios.

Ofer 8/10 șoricei acestei cărți și aprecierea mea. O recomand cu mare drag. Este o carte extraordinară și mi-a plăcut nespus.

Cu drag,
Șoarecele de bibliotecă

RECENZIE: ”Femeia din Orient Express” de Lindsay Jayne Ashford

Titlu: Femeia din Orient Express

Autor: Lindsay Jayne Ashford

Editura: Nemira

Număr pagini: 328

Categoria: Literatura Universală

Poate o simplă călătorie să schimbe destinele a trei femei care nici măcar nu se cunosc, dar ajung, din întâmplare, prietene?

Ce anume credeți că ar putea să le unească? O călătorie cu multe dificultăți? Povești asemănătoare? Sau chiar acel element unic care le diferențiază una de cealaltă?

Iată și răspunsurile la toate aceste nedumeriri:

1.      Trei femei diferite, o prietenie adevărată

Cine sunt aceste femei? Una dintre ele este nimeni alta decât Agatha Christie, renumita scriitoare de romane polițiste, Nancy, o tânără însărcinată și Katherine, un renumit arheolog. Toate aleg să călătorească cu Orient Express-ul spre Orientul Mijlociu pentru a uita de trecut și a schimba viitorul.

Fuga de realitate sau de prezent le adună împreună. Deși, fiecare dintre ele are propriul motiv, temerile și întâmplările le ajută să clădească o adevărată prietenie. Care sunt aceste motive?

Mai întâi, aflăm ce o determină pe Agatha să părăsească Londra: divorțul dureros de Archie și faptul că se apropie nunta acestuia cu amanta sa. Apoi, aflăm despre Nancy, tânăra însărcinată, că aceasta fuge de soțul ei violent la vara sa în Damasc din dorința de a-și proteja copilul făcut cu amantul, bărbatul mult iubit. Și, nu în ultimul rând, o cunoaștem pe Katherine Woolley, colega de compartiment a Agathei, o femeie frumoasă, sigură pe ea, pentru care cariera profesională contează cel mai mult. De aceea, pentru a nu pierde totul și pentru a acoperi și mai mult marele ei secret decide să se căsătorească cu șeful ei fără să-l iubească.

2.      O singură călătorie

Da, această călătorie le schimbă complet destinul tuturor. Cum?

Deși, Agatha este rănită pe plan sentimental, speră ca după această călătorie să fie mai liniștită și chiar să găsească noi idei pentru viitoarele sale romane. Nu doar că rănile se vindecă, dar reușește să iubească din nou. Aici îl întâlnește pe al doilea soț, Max.

Pentru Nancy lucrurile nu se așează atât de frumos deoarece află că verișoara ei, Delia, a murit, înainte ca măcar să ajungă în Damasc, ceea ce o determină, într-un moment de rătăcire, să încerce să se sinucidă. Din fericire, Agatha este cea care o salvează și decide să o țină lângă ea.

Iar Katherine este cea care se oferă să fie gazda celor două femei când ajung la destinația finală.

3.      Întâmplări comune, vieți separate

În Bagdad cele 3 femei vor locui împreună. Totodată, la îndemnul lui Katherine vor vizita locurile unde se fac săpăturile arheologice în Ur. Aici, Agatha și Nancy participă la nunta prietenei lor (moment în care este dezvăluită adevărata identitate a scriitoarei), cea din urmă va aduce pe lume un băiețel (moment la care  asistă doar Agatha și Katherine), iar Agatha îl întâlnește pe Max. Cei doi se vor întoarce împreună la Londra cu noi planuri de nuntă.

Din păcate, pentru Nancy finalul nu este unul fericit deoarece, din lipsa îngrijirilor medicale, după naștere, la doar câteva zile, ea moare. În final, fiul ei este adoptat de către soții Woolley.

Precum era de așteptat o călătorie încărcată cu mult mister nu poate atrage decât situații neprevăzute.

Este o carte interesantă pe care o recomand cu drag! Drept urmare, îi ofer 8/10 stele pentru modul în care autoarea a reușit să combine anumite date reale cu diverse idei creative și să creeze un roman deosebit.

Cu drag,

Șoarecele de bibliotecă!

Recenzie „Bad Romance” de Heather Demetrios

Titlu: Bad Romance

Autor: Heather Demetrios

Editura: Herg Benet

Număr de pagini: 394

Sunt o mulțime de cărți care au ca temă principală dragostea adolescentină, în principiu iubirea dramatică și activă dintre fata cea cuminte, la locul ei, muncitoare și băiatul rău, frumos ca un Adonis și cu mașină puternică. Ei bine, deosebirea vine când privim mai departe de această dragoste perfectă, când puzzle-ul se completează cu o dramatică poveste și o adevărată învățătură pentru noi toți.

Bad Romance spune povestea lui Grace, o fată simplă, cu o imaginație fabuloasă, dar care trăiește o dramă acasă cu familia sa, unde tatăl vitreg face legea în casă după bunul plac. Singura scăpare pentru ea este să plece din California și să înceapă o nouă viață în New York. Totul ia o întorsătură ciudată când îl întâlnește pe Gavin, băiatul din liceu, cu un an mai mare, star rock și posesor de Mustang.

Iubirea celor doi pare destul de promițătoare la început, apoi, o serie de întâmplări nefericite o presează pe Grace să ia o decizie grea.

Impactul devastator asupra fetei este evident și romanul Bad Romance primește această tentă psihologică, unde evoluția și regresul o urmăresc pe Grace îndeaproape. Traumele prin care trece sunt asemănătoare cu cele suferite de autoare în anii de liceu, deci aceasta este o poveste inspirată din întâmplări reale.

Așadar, ne putem gândi cu siguranță la ororile prin care unii oameni sunt nevoiți să treacă fie din cauză că nu știu a le face față, fie din cauza fricii acumulate pe parcurs. Pentru astfel de persoane, Heather a creat această carte și a scos la iveală soluțiile salvatoare, antidepresive.

Atrag atenția asupra limbajului destul de colorat și adolescentin pe care Heather Demetrios îl adoptă pentru a reda mai bine cadrul în care se desfășoară toată acțiunea.

Ofer acestei cărți 9/10 șoricei și o recomand celor peste 16 ani. Dramele prin care pot trece unele persoane vă vor marca sau vă vor deschide ochii și spre partea negativă a omenirii, dar oricare ar fi consecințele, acestea constituie un pas înainte pentru rezolvarea conflictelor interioare.

Dacă doriți să achiziționați această carte, puteți intra pe site-ul editurii Herg Benet:
https://www.hergbenet.ro/carte/bad-romance-heather-demetrios

Cu drag,
Șoarecele de bibliotecă

Interviu cu Ana Mănescu - Zâna contemporană a literaturii române

După ce i-am citit cartea, Sinuciderea Ielelor, Ana Mănescu mi s-a părut o scriitoare misterioasă, plină de secrete. Așa că am decis să aflu mai multe prin intermediul unui interviu scurt, cu câteva întrebări. Haideți să descoperim împreună de ce Ielele s-au sinucis.😊

Șoarece de bibliotecă: Care este istoria scrisului? Cum ai început să scrii, de la ce vârstă, cine te-a impulsionat, cine te-a remarcat?
Ana Mănescu: Scriu dintotdeauna, de dinainte să fi știut a scrie, de cînd făceam rînduri-rînduri de onduleuri pe hîrtie, și nu aș putea să îți spun dacă scriam o carte sau o mare. Scrisul în sine m-a impulsionat, mi-a fost mereu locomotivă. Sigur, mama a fost cea care a înțeles înaintea mea, dar aș fi ajuns oricum acolo, era inevitabil.

ȘB: Care a fost prima persoană care ți-a dat un feedback la ce scrii? Și care a fost reacția ta la ce a spus?
AM: După mama, a fost profesoara de română, într-a cincea, la prima compunere. M-a certat că mi-ar fi scris-o părinții și a urmat un semestru chinuitor, la sfîrșitul căruia ea s-a convins că vine de la mine, iar eu am rămas cu frica de autoritate și cu sindromul impostorului.

ȘB: Care este povestea din spatele culegerii de povești Sinuciderea Ielelor? De unde a plecat toată ideea și cum a evoluat ea?
AM: Am simțit nevoia să mă întorc spre fantasticul românesc, să descopăr mituri și legende pe care viața în București nu mi le-a adus firesc în cale, să creez personaje feminine care se salvează singure și să spun povești în care nu există bine absolut versus rău absolut, ci alegeri și consecințele lor. 

ȘB: Te-ai gândit de la început că va fi o carte sau pe parcurs a venit asta, când s-au acumulat mai multe?
AM: Sinuciderea Ielelor s-a născut și din dorința de a include Nereida într-un volum, așa că a fost limpede de la început că va fi o colecție. Și nu doar atît, ci știam și exact ce fel de colecție va fi: tema, atmosfera, personajele, stilul, structura. Pe urmă am făcut cercetare și am scris pînă cînd am realizat că dacă aș adăuga texte aș dilua întregul, pentru că spusesem deja ce aveam de spus.

ȘB: Cum de ai ales această temă, a basmelor populare, sau cum îți vin ideile de a scrie despre ele?
AM: În căutarea zmeului pierdut ar putea fi considerată o continuare a basmelor în care Ileana Cosânzeana este furată de zmeu și salvată de Făt-Frumos. Am citit undeva că Ileana nu are niciodată copii cu zmeul, întrucît concepția ar ține de voința femeii, și mi s-a părut că asta legitimează abuzurile împotriva femeilor, deoarece anulează una dintre consecințele posibile. Așa că am vrut să scriu un text în care Ileana are un copil cu zmeul, dar și unul în care zmeul, deși limpede un personaj negativ, nu este răul întruchipat.
Balaura și Ascalon este o reinterpretare a legendei Sfântului Gheorghe (Ascalon e denumirea suliței cu care a ucis balaurul), în care prințesa se salvează singură și balaurul, iarăși, are părțile lui bune.
Cele trei surori din Sinuciderea Ielelor, Catarina, Marina și Zalina, și-au împrumutat numele dintr-o legendă din Oltenia (ele trei ar fi fost fiicele lui Alexandru Macedon) și darul nemuririi din legendele cu apa vie (fiicele/servitoarele unui conducător beau apa vie în locul lui).
Iar zeițele din aceeași povestire, Minerva și Aya, sînt inspirate tot din mitologie, unde bufnița este pasăre a înțelepciunii și zeiță a morții și a regenerării, iar gaia este pasăre răpitoare și zeiță a morții.
Mai apar zîne, sirene, Muma Pădurii, năluci, fantome, vampiri, precum și ritualuri de fertilitate, drame umane și multe pisici.
După cum vezi, nu am ales tema basmelor populare, ci o imersiune în mitologie, cu precădere în cea română și în cea feminină. Însă nu tot ce am citit m-a inspirat. Adevărul e că mă așteptam să găsesc mult mai mulți sîmburi în lectură, dar socoteala din cercetare nu s-a potrivit cu cea de acasă, așa că, deși textele au folclor țesut în ele, acesta este doar o parte din întreg.

ȘB: Cum ai ales titlurile poveștilor? Spune-ne ce semnifică Sinuciderea Ielelor?
AM: Nu sînt sigură că le aleg eu, cred că mai degrabă răsar ele. Uneori din text, alteori înaintea lui, din același sîmbure din care iese și povestirea în sine.
Titlul colecției arată exact ce conține: ființe fantastice feminine și sinucideri, în diverse forme (sociale, metaforice, fizice) și cu diverse roluri.

ȘB: Ai avut nevoie de inspirație pentru a scrie sau ai putut face asta oricând, la orice oră?
AM: Fiind mai degrabă rescriitoare decît scriitoare, lucrînd intens și repetat pe texte, inspirația nu are un rol crucial, deși normal că am nevoie de ea pentru ideile inițiale și pentru soluții. Nu apare din neant, mă frămîntă multă vreme o obsesie sau o problemă, dar apare adesea pe neașteptate, pentru că subconștientul îmi oferă drumul fără să țină cont dacă sînt sau nu la birou. Dar munca în sine e cea care contează cel mai mult, și pe asta o pot face la orice oră, cu toate că prefer diminețile și serile.

ȘB: Te regăsești în vreun personaj din carte?
AM: Mă regăsesc în drumurile lor, în lupta cu contextul care nu ți se potrivește, în alegerea de a depăși limitele, sau măcar de a încerca, deci în reușitele și în eșecurile și în frămîntările lor.

ȘB: După cum am spus și în recenzie, îmbini foarte bine basmul din popor cu ideea contemporană, ajungând la un fel de horror, thriller, aproape bizară este scrierea ta. Ai căutat aceste îmbinări sau pur și simplu te-ai apucat de scris și au venit de la sine scenele?
AM: Această îmbinare e o consecință firească a faptului că sînt obișnuită cu un cadru urban, dar interesată de originile noastre, de mitologie, de folclor, de legende, de tradiții, de ritualuri. Îmi pun adesea întrebarea cum făceau oamenii cutare lucru acum o sută, o mie de ani? E parte curiozitate, parte instinct de supraviețuire, fiindcă mă întreb cum m-aș descurca într-o lume postapocaliptică, unde nu mai ai totul la îndemînă. Și atunci se nasc tot felul de căutări. Cum spălau, cum coseau, cum găteau, cum grădinăreau, cum se aranjau, cum construiau, cum comunicau, cum se vindecau, cum se luptau, cum se iubeau, cum se urau oamenii din alte vremuri? Pe unele le poți afla prin cercetare, pe altele le poți intui, pe restul le inventezi pentru tine. Trăind eu însămi la granița asta, e natural să se scurgă melanjul și în texte. Iar tenta ușor bizară se trage din faptul că moartea, în feluritele ei forme, este mereu prezentă în scriitura mea.

ȘB: În cărți ai personaje luate din basme, cât de cât asemănătoare, dar cu mari modificări. Le-ai ales cumva după un anume criteriu, ți-a fost greu să le modifici sau creezi? De exemplu: Ileana Cosânzeana, zmeul, fiica zmeului, sirenele.
AM: Cînd vine vorba de ficțiune, scriu instinctual în primă fază, așa că nu știu niciodată ce anume va inspira un text și cît de mult mă voi îndepărta de sursa aceea. Ți-am povestit mai devreme că Ielele își iau numele dintr-o legendă, că fiica zmeului este o răsturnare a ideii că Ileana face copii doar cu Făt-Frumos, iar Nereida, de pildă, e de inspirație lovecraftiană în structură (om rațional descoperă lumea magică/onirică și coboară progresiv înspre nebunie și/sau moarte), pisoiul Ultar este numit după The Cats of Ulthar, cei vechi sînt zeii lovecraftieni, importanța culorilor și faptul că sirenele s-ar trage de fapt din cosmos au pornit din The Colour Out of Space. Scînteile astea nu vin cu intenție, nu am control asupra lor, deci nu le simt nici grele, nici ușoare, ci daruri.
Eu intervin în aluziile pe care le strecor, în cercetarea care e de fapt întreaga viață, în selectarea ideilor pe care să le explorez în scris. Și aici, într-adevăr, am avut niște criterii, am vrut ca personajele să fie majoritar feminine, fantastice și autohtone.

ȘB: Spune-mi ceva despre cuplul din Sinuciderea Ielelor.
AM: Am spus deja în povestire tot ce era important. E vorba de prima dragoste care te schimbă pentru totdeauna, doar că, fiind vorba de ființe nemuritoare, consecințele sînt un strop mai dramatice. Ce îți pot spune e că m-am îndrăgostit și eu de Catarina, așa că s-ar putea să își facă apariția în romanul care îl va avea ca protagonist pe Lev.

ȘB: Am văzut că mai ai cărți publicate. Cum a fost prima lansare de carte? Pe cine ai avut alături și cum te-ai simțit atunci?
AM: Da, romanele alter.ego. și Stresul dintre orgasme și volumul de proză scurtă Quasar, publicate tot la Herg Benet. Prima lansare a fost acum patru ani. Ca invitați i-am avut pe Cristina Nemerovschi, Flavius Ardelean, Simona Rentea și Andrei Zbîrnea, iar alături am avut familia, prietenii, echipa societatesicultura.ro, colegele din liceu, diriga din generală, dentista mea, foști iubiți – toată lumea mea, practic. Flavius a spus atunci: „A debutat Mănescu, acum putem să ne liniștim”, iar asta rezumă și ce am simțit eu, deși nu pot să spun că m-am liniștit din toate punctele de vedere, pentru că anxietatea e un demon aparte cînd sînt în public. Dar lucram la visul ăsta de la 16 ani, deci de aproape un deceniu la momentul debutului, așa că îți dai seama că a fost un pas înfiorător și minunat.

ȘB: Este ceva anume ce ai vrea să știe cititorii tăi despre Sinuciderea Ielelor?
AM: Da, dar nu pot să le dezvălui eu asta. Ce vreau să știe despre Iele e ce a stîrnit în ei, ce i-a făcut să simtă cînd au înțeles că întotdeauna avem de ales, dacă i-a determinat să facă pasul acela la care doar visau. Iar asta e între ei și carte.
Cînd am semnat exemplare la lansări, am întrebat oamenii ce ar face dacă ar putea alege orice în momentul acela, iar dedicațiile le conțin răspunsurile. Nu pot face asta pentru absolut fiecare cititor, dar pot să îi îndemn să își pună întrebarea asta. Și să pornească.
Ah, bine, și aș vrea să știe că toată vara o găsesc cu reducere de 25% pe site-ul Herg Benet.

ȘB: Ai dori mai mulți cititori? Ce le-ai spune ca să încerce cărțile tale?
AM: Nu trebuie să le spun eu ceva, trebuie să le spună cărțile. Nu vreau neapărat mai mulți cititori, cît îi vreau pe cei potriviți, cei cărora cărțile mele le pot face seara sau săptămîna sau viața mai bună. Eu pot să dau de veste că există, pot să povestesc despre ele, dar de convins? Din nou, asta e între cititori și carte.

ȘB: Spune-mi ceva despre viața ta personală. Ce hobby-uri ai, ce îți place să faci în timpul liber.
AM: Scrisul e parte din viața mea personală, cum și jucatul cu pisicile e parte din viața profesională. Eu nu pot trasa o graniță între ele, în parte pentru că lucrez de acasă, în parte pentru că natura muncii creative se trage din tot și se scurge în tot și în parte pentru că sînt o persoană a extremelor, iar hobby-ul prin definiție nu poate exista, căci ori îl ignor complet, ori mă arunc întreagă în el. Și oricum mintea mea ambalată garantează că viața mi-e all work and no play, deci nu putem vorbi de detașare sau de timp liber. Dar am anumite principii și priorități după care îmi ghidez zilele: muncă, minimalism, ecologism, oameni dragi, mîțe, cultură, microschimbări. Practic, încerc din răsputeri să fiu o ființă care nu lasă lumea mai rea decît a găsit-o și aspir să o las un strop mai bună.

ȘB: Cum te-ai descrie ca fire în câteva rânduri?
AM: Mă străduiesc să nu mai presupun nimic despre firea mea. Mi se pare mai relevant ce aleg să fac, lucrurile despre care taman ce ți-am povestit.

ȘB: Care este marele tău vis?
AM: Ăsta. Acum. Aici.
Cred că noi înșine sîntem marele nostru vis – să fim tot ce sîntem, să ne urmăm iubirile, să fim împăcați, să fim lucizi. Dacă noi sîntem ok în noi, atunci putem să ne folosim drumul ca să contribuim, să lăsăm ceva bun în jurul nostru, în urma noastră.

ȘB: Ce gen literar preferi și care este autorul tău favorit?
AM: Citesc orice, dar prefer literatura fantastică. Nu am neapărat un autor favorit, ci povești care au devenit parte din mine.

ȘB: Numește 3 cărți care te-au impresionat.
AM: Sânge Satanic, Îmblânzitorul apelor, Harry Potter. Mi-au schimbat viața. Ce scriam eu nu semăna cu ce studiam în liceu, așa că descoperirea Cristinei Nemerovschi a fost momentul în care am simțit că am un loc în lumea asta și a fost motivul pentru care m-am îndreptat către Herg Benet. Flavius Ardelean este unul dintre scriitorii mei preferați și un exemplu pentru mine, iar Îmblânzitorul este cartea prin care l-am cunoscut. J. K. Rowling m-a întors către dragostea de fantastic, pe care o reprimasem prea multă vreme, și mi-a arătat cît iubesc istoria și mitologia țesute într-o poveste fabuloasă. Într-o zi o să beau ceai cu ea în Scoția.

ȘB: Ce îmi poți spune despre viitorul creației tale? Te oprești aici sau ai alte planuri? Poate o dezvăluire a unei viitoare apariții?
AM: Cred că e limpede că nu mă pot opri. Scriu cărți și cronici, traduc, aleg bloggerii cu care colaborează editura, dorm cu cărți lîngă pat, sînt incurabilă. Dar abia ce-am lansat Ielele, traduc o carte care încă nu a fost anunțată oficial, iar jurnalismul cultural este pus pe pauză, așa că nu pot vorbi despre planuri viitoare acum. Dar puteți să mă urmăriți pe Instagram (@zanamanescu) pentru fotografii din culise și pe Facebook (https://www.facebook.com/zanamanescu) pentru vești, iar dacă vreți să citiți una dintre cărțile mele, le găsiți reduse cu 25% pe site-ul Herg Benet (http://www.hergbenet.ro/autor/ana-manescu).

Mulțumesc, Ana, pentru interviu și aș vrea să spun că pe cât mi-ai părut la început de misterioasă, pe atât te consider acum o indescifrabilă enigmă. Ești o scriitoare foarte bună și complexă. Mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu tine și să am onoarea de a-ți lua acest interviu.
Aștept cu drag următoarele tale apariții și îți urez mult succes și toate gândurile mele bune.

Fotografiile sînt făcute de Diana Trăncuță. Pentru a o urmări pe Instagram: https://www.instagram.com/dianam.t/.

Cu drag,
Șoarecele de bibliotecă

Recenzie „Printre tonuri cenușii” de Ruta Sepetys

Titlu: Printre tonuri cenușii

Autor: Ruta Sepetys

Editura: Epica

Număr de pagini: 311

Am observat că din ce în ce mai multe cărți despre cel  de-al Doilea Război Mondial au început să apară în ultimii ani, Hoțul de cărți, O mare de lacrimi, Printre tonuri cenușii.

Cea din urmă am citit-o dintr-o întâmplare fericită: o nouă idee pe blogul nostru de a dezbate cărți împreună. Așadar, la sugestiile voastre, am adăugat în lista mea de citit și Printre tonuri cenușii.

Cartea spune povestea unei familii de lituanieni, o familie fericită, unită, care avea liniștea casei, până când sovieticii anexează Lituania și o serie de familii sunt ridicate din casele lor, considerați criminali de război și deportați către lagăre de muncă. Astfel, mama și cei doi copii, Lina și Jonas, parcurg un drum până la capătul lumii, în Siberia, transportați în vagoane de vite, în condiții inumane și incredibil de barbare.

Autoarea cărții surprinde de-a lungul poveștii viața dusă în lagăr de o fată de 15 ani, adăugând constant o tentă din trecut perfect ce a fost ruinat. Antiteza trecut-prezent este uimitoare, astfel încât, căldura și confortul unui cămin sunt expuse contrar cu viața nouă a Linei, plină de violență, cruzime și moarte.

În mod surprinzător, am citit cartea foarte repede, nelăsând loc de prea multă intrigă sau de plictiseală în timpul acțiunii. Imprevizibilitatea este o trăsătură care definește bine acest roman, piperat pe alocuri cu violența și umilirea sovieticilor față de lituanieni, estonieni sau finlandezi.

Este o carte bine documentată, dar care lasă loc de interpretări, cu personaje foarte bine conturate, originale, cu un caracter propriu.
Este o carte tristă despre viață și despre dorința de a supraviețui, o carte de nota 10.

O recomand cu încredere celor peste 16 ani și le urez lectură plăcută celor care o citesc acum.

Cu drag,
Șoarecele de bibliotecă

Recenzie „Grădina cu fluturi” de Dot Hutchison

Titlu: Grădina cu fluturi

Autor: Dot Hutchison

Editura: Herg Benet

Număr de pagini: 291

Din toată experiența mea literară de până acum, nu pot spune că am întâlnit două cărți la fel. Chiar dacă stilul de scriere se apropia, chiar dacă ideea era asemănătoare sau impactul sentimentelor era același, nu am întâlnit niciodată o carte mai brutală decât Grădina cu fluturi scrisă de Dot Hutchison.

Ca o antiteză, povestea cărții se bate cap în cap cu titlul care denotă atât de multă fragilitate, finețe, creând un tablou al frumosului. Pe de altă parte, atacând și acest concept, cartea este o îmbinare de mai multe genuri: polițist, thriller, mister.

Ce pot spune despre Grădina cu fluturi este că în mod clar și exclusiv este o carte destinată adulților. Forma pe care o ia povestea este aceea a unui interogatoriu, combinat cu scene de flashback care să completeze declarațiile unei victime.

„Să nu alegi nimic e tot o alegere. Neutralitatea e un concept, nu un fapt.”

Grădina cu fluturi spune povestea unui Grădinar, colecționar de fluturi, deosebit de restul prin modul său ciudat de a înțelege această pasiune. Astfel că, mai multe fete tinere, frumoase, ajung să fie închise de acest psihopat într-o grădină special amenajată pentru ele.

Dot Hutchison a creat o veritabilă experiență a îngrădirii libertății, dusă la un nou nivel, libertate în captivitate (dacă vă puteți închipui). Ideea atât de originală este de o brutalitate ieșită din comun, o altă față a violenței sexuale, cea mai barbară și mai fragilă formă a ei. Autoarea s-a dovedit a fi nemiloasă cu personajele sale, supunându-le la chinuri inimaginabile.

„E mai ușor pentru orori să te ajungă din urmă când ai un moment de odihnă.”

Apreciez enorm stilul de scriere, care nu m-a lăsat nicio secundă să mă plictisesc, firul narativ este, de asemenea, foarte bine structurat și denotă o atenție aparte acordată asupra detaliilor.

„Dreptatea e ceva relativ, defectuos în cele mai multe cazuri, și în realitate nu repară nimic.”

Am numai cuvinte de laudă pentru această carte și o consider chiar o operă, dar... este ceva care o trage în jos: finalul. Comparativ cu al ei conținut briliant, mă așteptam la un sfârșit pe măsură. Ceva care ar fi rezolvat tot, dar ridicat la nivelul în care s-au și desfășurat evenimentele precedente.

Ofer 9/10 șoricei acestei cărți, scăzută doar de finalul banal. O recomand cu mare plăcere adulților și le urez lectură plăcută celor care o citesc acum.

Pentru cei interesați, las mai jos linkul unde o puteți găsi:

https://www.hergbenet.ro/autor/dot-hutchison

Cu drag,
Șoarecele de bibliotecă

Recenzie „Revertis” de Laura Nureldin

Titlu: Revertis

Autor: Laura Nureldin

Editura: Herg Benet

Număr de pagini: 271

Lumea ființelor magice m-a pasionat de când mă știu, iar vremea vampirilor încă nu s-a stins după faimoasa serie Twilight, deoarece Laura Nureldil a redeschis magia imaginației prin apariția cărții sale, Revertis.

Lauren B. Callins și-a petrecut toată viața fugind de propriul trecut. Asta a făcut în ultimele secole. Este o femeie frumoasă, un organizator de evenimente extrem de căutat în New York și vampir. Speră ca Nemesis-ul ei să nu o găsească niciodată. Dar, când ești nemuritor, „niciodată” înseamnă foarte mult timp.

Presărată cu situații limită și cu personaje care mai de care mai interesante, Laura creează o vastă întindere a unui Pământ unde ființele se luptă pentru supremația puterii, unde binele și răul își urmează ale sale lupte de secole.

„Atunci când trăiești veșnic, trecutul te cam prinde din urmă la un moment dat.”

Mi-a plăcut mult de personajul Jérôme, care, deși nu el este cel principal, mi-a stârnit o simpatie aparte. Pus în relație cu Lauren, protagonista, cei doi întâmpină o serie de evenimente ciudate și mortale, dar reușesc să le învingă, să treacă peste ele și în final, să se completeze și accepte reciproc.

Ofer 8/10 steluțe acestei cărți și toate felicitările mele celor de la Editura Herg Benet pentru coperta superbă.

Cu drag,
Șoarecele de bibliotecă