Tind
să cred că un om nu poate trăi fără să-şi stabilească în viaţă câteva idealuri.
Fie că este conştient de asta sau nu, ceva îl determină să-şi dorească cu
ardoare măcar un lucru. Cel puţin, în ceea ce mă priveşte, mereu mi-am stabilit
obiective şi vise de îndeplinit. Unele au fost simple, altele mai complexe, dar
toate m-au ajutat să devin tânăra responsabilă de astăzi.
E
drept că nu a fost nevoie să folosesc un dicţionar de arhitectură pentru a-mi
schiţa ideile, dar am nevoie şi acum de putere, bunăvoinţă, încredere, multă
muncă şi speranţă că toate se vor transforma în realitate.
Educaţia – drumul către succes?
De
mic copil mi s-a spus că educaţia este foarte importantă. Timpul a trecut, am
crescut şi chiar dacă, poate, mulţi nu îmi vor da dreptate, eu cred că
învăţătura este cea care ne transformă în oameni responsabili şi ne
diferenţiază pe unii de ceilalţi. Tocmai de aceea, nu am renunţat să sper că,
într-o zi, voi reuşi să fac doctoratul şi voi devini profesor universitar.
Apoi, voi putea avea o casă activă mare cu o bibliotecă imensă în care să
încapă toate cărţile mele dragi. Nu îmi place singurătatea, deci, fără îndoială
îmi doresc o familie, dar mai ales, un
copil.
Să pornim într-o lungă călătorie …
Dintotdeauna
mi-a plăcut să învăţ şi am încercat să obţin rezultate bune. Nu îmi doream să
fiu diferită, deşi problemele de sănătate mi-au răpit multe experienţe
frumoase. Am avut noroc cu părinţii care m-au încurajat mereu că eu pot. Dacă
exclud primii 7 ani din viaţă în care am fost
mai mult prin spitale, pot spune că am avut o copilărie minunată. M-am jucat şi
am râs chiar dacă aveam probleme la piciorul drept şi, mai târziu, şi la ochi.
În timp, am înţeles că singura mea soluţie este să învăţ foarte bine şi să ascund
cât pot de bine defectele mele (chiar dacă sunt vizibile). M-am conformat
regulilor chiar dacă nu a fost uşor, insultele veneau din toate părţile.
Totuşi,
am avut puterea să merg înainte. Până am ajuns la primul prag: facultatea.
Părinţii mei nu îşi permiteau la vremea respectivă să plătească taxa pentru
facultate. Ratele pentru apartament deveniseră deja o povară, iar eu nu eram
dispusă să renunţ la visul meu. Aşa că, am făcut o înţelegere.
Multe vise, puţine şanse
Ei
au acceptat ca eu să dau admitere la Facultatea de Ştiinţe Economice, cu o
singură condiţie: să prind un loc la buget (fără taxă). Încrezătoare am urmat
demersurile, dar tot entuziasmul meu s-a spulberat în momentul în care am văzut
valul uriaş de tineri care îşi doreau aceleşi lucru. Aveam vreo şansă ca eu să
mă număr printre acei studenţi? Cât de mult mă vor ajuta cunoştinţele în
situaţia dată?
O
săptămână mai târziu săltam în sus de bucurie. Pierdusem bursa de studii, eram
chiar prima sub linie, dar obţinusem un loc la buget. Apoi, au apărut alte
dificultăţi, dar am încercat să privesc partea plină a paharului şi să fiu
mândră că mi-am îndeplinit dorinţa.
Mai
mult, am îndrăznit să ţintesc şi mai sus.
Un vis măreţ, o mare responsabilitate
Şi
totuşi, am simţit că nu trebuie să mă opresc aici pentru că nu e un simplu vis,
ci unul măreţ. Nu ştiu dacă a fost o nebunie ... nebunie sau nu, m-am prezentat
la examenul de admitere pentru masterat. Mi-am înfipt în minte ideea că vreau
să devin profesor universitar. Şi uite-mă în faţa celui de-al doilea prag peste
care nu am certitudinea că voi trece, din nou. La fel ca prima oară, emoţii,
stres, ambiţie, voinţă, încredere şi speranţă. Şi da, am trecut. Urmau încă doi
ani grei cu multe încercări. Numai că acum aveam 23 de ani şi nu era de ajuns
doar bursa mea de merit. Din banii primiţi reuşeam să îmi plătesc doar drumul
dus-întors (făceam naveta, aproape în fiecare zi, 90 de kilometri).
Un vis măreţ cere
şi mai multe sacrificii
Aşa am ajuns la concluzia că, cel mai bine este să mă
angajez. Nu a fost atât de simplu precum am crezut. Am fost respinsă
din cauza defectului meu vizibil. Ca
prin minune am scăpat şi nu a observat că ceva nu este în regulă şi la picior.
Oricum am fost respinsă, dar asta nu m-a împiedicat să încerc în alt loc câteva
luni mai târziu. Şi azi tot în cadrul acelei unităţi lucrez. Am continuat să
lucrez şi să studiez în acelaşi timp. Din fericire, nu am pierdut nici bursa. Mi-am
menţinut media 10 pe tot parcursul studiilor, cu excepţia unui singur semestru.
Cu
sprijinul părinţilor am reuşit să-mi cumpăr şi propria casă. Este un
apartament. Nu atât de mare precum cel din visele mele, dar pentru început este
perfect. Acum pot să am biblioteca mult visată. Am o grămadă de cărţi, dar
niciodată îndeajuns de multe. Un cititor înrăit aşa ca mine va găsi mereu loc
pentru alte şi alte volume. Mă gândesc să creez locul perfect nu numai pentru
mine. Vreau ca şi copilul meu să se bucure
de el. Va avea nevoie de ele în lunga lui călătorie.
Visul meu nu se opreşte aici …
Au
urmat 5 ani de pauză în ceea ce
priveşte studiile. Peste tot în jurul meu auzeam că pentru a face ceea ce-ţi
place ai nevoie de experienţă. Firmele nu sunt dispuse să consume timp şi
energie cu novicii. Prea puţine acceptă să facă acest compromis. Nu aveam de
ales. Trebuia să-mi stăpânesc meseria
pentru a merge mai departe. Puteam să
aştept. Cât timp, nu eram sigură?!
Gata
… a sosit timpul să mă gândesc serios la visul meu! Să meditez, să analizez, să
aplic … ! Şi am pornit la drum … ! Mai întâi, mi-am căutat profesorul
coordinator (am avut noroc că m-au recunoscut mai mulţi), apoi am ales tema
pentru teza de doctorat. Iar acum mă documentez pentru asta. În toamna acestui
an voi da admitere. Nu îmi lipseşte entuziasmul şi încrederea. Ştiu că voi reuşi!
Trebuie să reuşesc! Visez să fiu tot timpul înconjurată de cărţi şi de copii,
să fac ceea ce am visat mereu: să scriu şi să predau. Să le ofer celorlalţi
şansa de a se bucura de frumos. Să ne bucurăm împreună de frumos!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu