Crede şi luptă pentru visul tău!

Tind să cred că un om nu poate trăi fără să-şi stabilească în viaţă câteva idealuri. Fie că este conştient de asta sau nu, ceva îl determină să-şi dorească cu ardoare măcar un lucru. Cel puţin, în ceea ce mă priveşte, mereu mi-am stabilit obiective şi vise de îndeplinit. Unele au fost simple, altele mai complexe, dar toate m-au ajutat să devin tânăra responsabilă de astăzi.

E drept că nu a fost nevoie să folosesc un dicţionar de arhitectură pentru a-mi schiţa ideile, dar am nevoie şi acum de putere, bunăvoinţă, încredere, multă muncă şi speranţă că toate se vor transforma în realitate.

Educaţia – drumul către succes?

De mic copil mi s-a spus că educaţia este foarte importantă. Timpul a trecut, am crescut şi chiar dacă, poate, mulţi nu îmi vor da dreptate, eu cred că învăţătura este cea care ne transformă în oameni responsabili şi ne diferenţiază pe unii de ceilalţi. Tocmai de aceea, nu am renunţat să sper că, într-o zi, voi reuşi să fac doctoratul şi voi devini profesor universitar. Apoi, voi putea avea o casă activă mare cu o bibliotecă imensă în care să încapă toate cărţile mele dragi. Nu îmi place singurătatea, deci, fără îndoială îmi doresc o familie, dar  mai ales, un copil.

Să pornim într-o lungă călătorie …

Dintotdeauna mi-a plăcut să învăţ şi am încercat să obţin rezultate bune. Nu îmi doream să fiu diferită, deşi problemele de sănătate mi-au răpit multe experienţe frumoase. Am avut noroc cu părinţii care m-au încurajat mereu că eu pot. Dacă exclud primii 7 ani din viaţă în care am fost mai mult prin spitale, pot spune că am avut o copilărie minunată. M-am jucat şi am râs chiar dacă aveam probleme la piciorul drept şi, mai târziu, şi la ochi. În timp, am înţeles că singura mea soluţie este să învăţ foarte bine şi să ascund cât pot de bine defectele mele (chiar dacă sunt vizibile). M-am conformat regulilor chiar dacă nu a fost uşor, insultele veneau din toate părţile.

Totuşi, am avut puterea să merg înainte. Până am ajuns la primul prag: facultatea. Părinţii mei nu îşi permiteau la vremea respectivă să plătească taxa pentru facultate. Ratele pentru apartament deveniseră deja o povară, iar eu nu eram dispusă să renunţ la visul meu. Aşa că, am făcut o înţelegere.

Multe vise, puţine şanse

Ei au acceptat ca eu să dau admitere la Facultatea de Ştiinţe Economice, cu o singură condiţie: să prind un loc la buget (fără taxă). Încrezătoare am urmat demersurile, dar tot entuziasmul meu s-a spulberat în momentul în care am văzut valul uriaş de tineri care îşi doreau aceleşi lucru. Aveam vreo şansă ca eu să mă număr printre acei studenţi? Cât de mult mă vor ajuta cunoştinţele în situaţia dată?

O săptămână mai târziu săltam în sus de bucurie. Pierdusem bursa de studii, eram chiar prima sub linie, dar obţinusem un loc la buget. Apoi, au apărut alte dificultăţi, dar am încercat să privesc partea plină a paharului şi să fiu mândră că mi-am îndeplinit dorinţa.

Mai mult, am îndrăznit să ţintesc şi mai sus.    

Un vis măreţ, o mare responsabilitate

            Şi totuşi, am simţit că nu trebuie să mă opresc aici pentru că nu e un simplu vis, ci unul măreţ. Nu ştiu dacă a fost o nebunie ... nebunie sau nu, m-am prezentat la examenul de admitere pentru masterat. Mi-am înfipt în minte ideea că vreau să devin profesor universitar. Şi uite-mă în faţa celui de-al doilea prag peste care nu am certitudinea că voi trece, din nou. La fel ca prima oară, emoţii, stres, ambiţie, voinţă, încredere şi speranţă. Şi da, am trecut. Urmau încă doi ani grei cu multe încercări. Numai că acum aveam 23 de ani şi nu era de ajuns doar bursa mea de merit. Din banii primiţi reuşeam să îmi plătesc doar drumul dus-întors (făceam naveta, aproape în fiecare zi, 90 de kilometri).

Un vis măreţ cere şi mai multe sacrificii

Aşa am ajuns la concluzia că, cel mai bine este să mă angajez. Nu a fost atât de simplu precum am crezut. Am fost respinsă din cauza defectului meu vizibil. Ca prin minune am scăpat şi nu a observat că ceva nu este în regulă şi la picior. Oricum am fost respinsă, dar asta nu m-a împiedicat să încerc în alt loc câteva luni mai târziu. Şi azi tot în cadrul acelei unităţi lucrez. Am continuat să lucrez şi să studiez în acelaşi timp. Din fericire, nu am pierdut nici bursa. Mi-am menţinut media 10 pe tot parcursul studiilor, cu excepţia unui singur semestru.

Cu sprijinul părinţilor am reuşit să-mi cumpăr şi propria casă. Este un apartament. Nu atât de mare precum cel din visele mele, dar pentru început este perfect. Acum pot să am biblioteca mult visată. Am o grămadă de cărţi, dar niciodată îndeajuns de multe. Un cititor înrăit aşa ca mine va găsi mereu loc pentru alte şi alte volume. Mă gândesc să creez locul perfect nu numai pentru mine. Vreau ca şi copilul meu să se bucure  de el. Va avea nevoie de ele în lunga lui călătorie.   

Visul meu nu se opreşte aici … 

Au urmat 5 ani de pauză în ceea ce priveşte studiile. Peste tot în jurul meu auzeam că pentru a face ceea ce-ţi place ai nevoie de experienţă. Firmele nu sunt dispuse să consume timp şi energie cu novicii. Prea puţine acceptă să facă acest compromis. Nu aveam de ales. Trebuia să-mi stăpânesc meseria pentru a merge mai departe. Puteam să aştept. Cât timp, nu eram sigură?!

Gata … a sosit timpul să mă gândesc serios la visul meu! Să meditez, să analizez, să aplic … ! Şi am pornit la drum … ! Mai întâi, mi-am căutat profesorul coordinator (am avut noroc că m-au recunoscut mai mulţi), apoi am ales tema pentru teza de doctorat. Iar acum mă documentez pentru asta. În toamna acestui an voi da admitere. Nu îmi lipseşte entuziasmul şi încrederea. Ştiu că voi reuşi! Trebuie să reuşesc! Visez să fiu tot timpul înconjurată de cărţi şi de copii, să fac ceea ce am visat mereu: să scriu şi să predau. Să le ofer celorlalţi şansa de a se bucura de frumos. Să ne bucurăm împreună de frumos!

Acest articol a fost scris pentru proba nr. 9 din cadrul competiţiei Spring SuperBlog 2020 pentru sponsorul Activehouse.ro și AIA Proiect – Birou de proiectare.