Mai multe experienţe trăite, mai multe lecţii de viaţă

Aveam 23 de ani şi nu ştiam să fac altceva decât să învăţ foarte mult pentru examenele de la facultate (deja eram la masterat), să îmi ajut părinţii în afacere şi în gospodărie şi să citesc cât mai mult. Aveam momente când mă simţeam aiurea pentru că îmi dedicam aproape tot timpul studiilor şi nu aveam un loc de muncă. Am făcut atât facultatea cât şi masteratul la zi şi credeam că nu voi avea suficient timp să le fac pe amândouă (şcoală şi serviciu). Însă, după ce am început masteratul mi-am zis că trebuie să fac ceva în acest sens. Îi auzisem pe mulţi colegi că lucrează şi că pot veni şi la cursuri.

Pentru început, mi-am propus să învăţ şi mai mult, poate reuşesc să iau bursă. Mă gândeam că voi primi o sumă de bani suficient de mare cât să nu mă mai simt prost că nu muncesc. Ei bine, nu a fost chiar aşa! Deşi am avut media 10, bursa îmi ajungea doar să îmi plătesc drumul până la facultate. Făceam naveta (aproape) în fiecare zi câte 90 de kilometri dus-întors.

Nemulţumită fiind mi-am încercat norocul şi m-am prezentat la un concurs de angajare. Am trecut cu brio testarea psihologică, apoi au urmat testele medicale. Aici s-a produs inevitabilul. Ştiu că nu sunt perfectă, dar toţi avem defecte. Din păcate, al meu este vizibil. Cu toate astea, nu m-am gândit că voi avea vreodată probleme din cauza ochilor. „Strabismul meu” (atunci când nervul optic este slăbit, pupila afectată se îndreaptă, cu trecerea timpului, în colţul ochiului şi nu arată „prea” estetic) nu ar fi trebuit să afecteze pe nimeni pentru că văd perfect. Doar eu am avut de suferit mereu din cauza asta.

Deci, cum spuneam m-am prezentat la evaluarea medicală. Erau două doctoriţe care mi s-au părut amabile la început. Mi-au adresat politicos câteva întrebări, au stabilit ce înălţime şi ce greutate am. M-au pus să mă plimb puţin prin încăpere. Apoi … pauză! Una dintre ele s-a uitat mai atent la mine şi a spus:

-          Te-ai uitat în oglindă înainte să te prezinţi la concurs?

Am simţit cum mi se roşesc obrajii. Am încremenit. Nici nu ştiu cum de am reuşit să rostesc un „da” timid. Nici nu ştiu dacă mi-a auzit răspunsul pentru că mi-a mai adresat încă o întrebare.

-          Nu ai văzut că ai probleme cu ochii?

-          Ba da, însă nu m-am gândit că voi întâmpina probleme, având în vedere că eu văd foarte bine.

-          Nu e suficient. Trebuie să repeţi controlul oftalmologic. Te vom suna şi-ţi vom comunica când anume să te prezinţi din nou aici. Acum poţi pleca.

-          Bine, am spus şi am plecat.

Eram foarte afectată după cele întâmplate şi mi-a fost destul de greu să mă abţin şi să nu plâng măcar până ies pe poarta instituţiei. Îmi amintesc cât de trişti au fost şi părinţii mei după ce le-am povestit totul. Am plâns întreaga zi şi în multe altele după aceea. Însă, am învăţat că viaţa poate fi furnizorul tău de experienţe şi că experienţele negative pot constitui importante lecţii de viaţă.

Totuşi, nu pot spune că această experienţă m-a doborât, dar, cu siguranţă, nu o voi uita niciodată. Mai degrabă, am prins curaj şi după un timp am aplicat pentru un alt loc de muncă. Alt concurs, alte condiţii. Le pot numi experienţe dezvoltare personală. A doua oară am avut noroc. Am trecut cu bine de prima probă, proba scrisă, unde am luat cea mai mare notă. Apoi, au urmat alte două interviuri la care m-am descurcat foarte bine.

Astăzi lucrez în aceeaşi unitate. Deja au trecut 7 ani de atunci. Fac ceea ce-mi place, evoluez în domeniul în care m-am specializat (resurse umane) şi deja aspir la mai mult. M-am înscris la doctorat. Sunt tare entuziasmată şi mândră de mine. Am pornit pe un drum greu, dar sunt hotărâtă să merg mai departe. Ştiu că voi reuşi. Trebuie să reuşesc!

Acest articol a fost scris pentru a doua probă din cadrul competiţiei Spring SuperBlog 2020. Imaginile care apar în prezentul articol au fost preluate de pe site-ul sponsorului, Experimentează.ro.